Mi-e glasul stins, mi-e inima zdrobită...
E totul frânt și totul ne-nțeles...
Și fața mi-e de lacrimi șiroită... -
De Planul Tău ce, Tată, s-a ales... ?

De-a Tău Cuvânt ce l-am iubit cu suflet...
De lupta mea de-a face ce mi-ai spus... ?
Căci toate mi-s acuma prea pierdute
Și Visul ce-l credeam al Tău, distrus...

Și ceea ce credeam cândva Minune
S-a preschimbat deodată în infern...
Și am purtat război ce nu-l pot spune
Să nu uit Caracterul Tău Etern...

Urlam dintr-un străfund fără de buze -
"Nu ești așa, Preadulce Dumnezeu!"
Și glasuri tăbărau să mi Te-acuze,
În ceasul vieții mele cel mai greu...


Cu inima în pulberi sfâșiată,
Cu întrebări ce ard fără răspuns,
Tânjesc să mă ridici de jos odată
Și Tu să-mi dai ce am atunci de spus... !

Să-Ți pot vesti o Slavă și mai mare... !
Să strig că al Tău Nume-i Minunat... !
Și atunci să-Ți mulțumesc că azi mă doare
Și să Te laud... Că-ntâi m-ai sfâșiat...

Amin.